sâmbătă, 28 ianuarie 2017

ziua #12


Cum s-a născut cântecul păsărilor?
de Mara Paraschiv
S-a întâmplat demult, tare demult, în vremea când Omul era singur, singurel pe Pământ. Nu era cine să-i aline durerile, cine să-i alunge gândurile ce-i încordau de multe ori mintea. Avea o viaţă searbădă, lipsită de mulţumire, coborâtă într-o tăcere veşnică. Simţea că îi lipseşte ceva, dar nu ştia ce anume. Oricât ar fi încercat să se înveselească, nimic din jur nu reuşea să-i îndepărteze acea tristeţe, care la drept vorbind, părea înduioşătoare.
Pădurile, de o neasemuită frumuseţe, îi erau indiferente; lipsite de viaţă, de freamăt..., de cântec..., de acea magie unică ce te putea înlănţui în mrejele ei, făcându-te să crezi că eşti într-o altă lume. Ochii îi erau mai tot timpul întunecaţi, fără acea sclipire ce făcea să ţâşnească o cât de mică rază de fericire. Trecea pe lângă izvoare ce se prefăceau în firişoare de apă la atingerea paşilor lui, în aşteptarea unei treziri miraculoase; a unei reînvieri; pe lângă luminişuri, a căror iarbă, mereu proaspătă, presărată cu flori căuta să-l ademenească; scormonea cu mintea adâncurile, stăpânit de o permanentă tulburare lăuntrică, dominat de aceleaşi şi aceleaşi întrebări:
-Ce-mi lipseşte ca să pot fi cât de cât fericit? Ce ar trebui să fac? Cine m-ar putea ajuta?
Urca pe vârfuri de stâncă, gata să se prăvale, doar, doar, va descoperi cheia întrebărilor.
Şi aşa de la an la an, Omul devenea mai neliniştit, gârbovindu-se de povara gândurilor. Nn bănuia nicio clipă că deasupra neputinţei lui, se afla CINEVA care-l urmărea, punându-l, de multe ori, la încercări neaşteptate. Un Mare Împărat. El deţinea puterea, nu numai asupra Universului, ci şi asupra oricărei vietăţi ce trăia în ceruri, dar şi pe Pământ.
Şi...văzând Împăratul că Omul este atât de trist, atât de abătut, s-a gândit că-i ajunge cât s-a chinuit şi că a venit vremea să-l înveselească. Cum? Vă spun îndată:
Într-una din zile s-a urcat pe Scaunul Domnesc, a privit îndelung imensitatea Împărăţiei. Cu glasul lui de Mare Ocrotitor a poruncit:
-Să se adune deîndată, de la mic la mare, în grădina palatului toţi curtenii şi oştenii mei! Voiesc să-mi dea ascultare!
Cât ai bate din palme toţi slujbaşii au venit să i se închine.
Împăratul, mulţumit de supuşii săi, a privit pe fiecare, după care le-a vorbit:
-V-am adunat aici, ca să luaţi aminte la ceea ce am hotărât. Toţi cei de faţă vor trebui să ducă la îndeplinire poruncile mele!
-Porunca Împăratului e lege pentru noi! strigară cu toţii într-un glas.
-Iată care este voia mea:
Daţi veste în toată Împărăţia, să vină aici tot neamul păsăresc. Nici una, oricât de mică, să nu îndrăznească să-mi nesocotească porunca. Ceea ce voi EU, să voiască şi ele!
Supuşii nu au pus la îndoială voinţa Împăratului. S-au împrăştiat în cele mai îndepărtate colţuri ale Împărăţiei. Au cercetat cu cea mai mare atenţie desişurile. Toate ascunzişurile în care ar fi putut să fie vreo zburătoare cât de mică. Nu a scăpat nici una. Fie iernatică, ori călătoare.
Ele auzind porunca, credincioase Împăratului lor, au zburat spre grădina palatului, care deveni, în scurt timp, neîncăpătoare.
Împăratul se declară, şi de această dată, mulţumit. Strigă spre mulţime:
-Unde este Fulgerul?
-Aici, Înălţimea Ta!
O lumină de foc se opri la picioarele Împăratului.
-Bine te-am găsit Împărate, care-ţi este dorinţa?
-Bine-ai venit Fulgere, am nevoie de tine!
-La ordinele Măriei-Tale!
-Fulgere, îţi poruncesc să deschizi Porţile Cerului!
-Prea-Mărite Împărate, dorinţa ta este şi a mea, dar oricât aş încerca, nu o pot face de unul singur. Am nevoie de ajutorul Tunetului.
-Atunci...să vină Tunetul!
O bubuitură puternică se dezlănţui deasupra mulţimii.
-Am sosit, Măria-Ta, cu ce-ţi pot fi de folos?
Împăratul le vorbi cu fermitate dar şi cu încredere:
-Voi, care sunteţi cei mai viteji dintre viteji, deschideţi Porţile Cerului! Vreau să coboare pe Pământ cântecele. Le-am păstrat acolo cu mare sfinţenie. A venit, în sfârşit, ziua cea mare. Trebuie să le împart tuturor păsărilor care aşteaptă de atâta timp.
-Porunca îţi va fi îndeplinită pe dată!
Fulgerul a fulgerat, Tunetul a tunat şi Bolta s-a despicat.
Împăratul ridică braţele şi ochii spre cer. Porunci:
-Să coboare cântecele...! Să coboare cântecele...!
Dintr-odată, prin sita de stele începu să se cearnă cântecele, ca picăturile ploii.
Toţi cei prezenţi îşi apropiară feţele de pământ. Şi-au descreţit frunţile. Li s-au luminat privirile. Obrajii li s-au îmbujorat. Doreau ca acest miracol să nu se sfârşească niciodată.
-Acum, ridicaţi-vă! zise Împăratul. Ascultaţi-mă cu atenţie!
EU, Împăratul tuturor vieţuitoarelor, al Cerului şi al Pământului, am hotărât să dau ca zestre la fiecare pasăre, câte un cântec. Voi, se adresă păsărilor, va trebui să vă împrăştiaţi pe întreg Pământul şi să faceţi ce vă spun acum:
Umpleţi pădurile. Intraţi în adâncul codrilor. În lunci. În crânguri. În zăvoaie. Pe lacuri şi mări...! Daţi-le viaţă prin cântecul vostru şi să nu uitaţi un lucru foarte important!
Pretutindeni veţi întâlni oameni. Apropiaţi-vă de ei ş înveseliţi-i cu trilurile voastre. Alungaţi-le tristeţea. Durerea din suflet. Cântecul vostru să le readucă veselia. Dorinţa de viaţă. Râsul şi voia bună. Cântaţi în zori. În amurg. În amiezi. Alegeţi-vă anotimpurile călduroase, dar şi pe cele reci.
Trăiţi, acolo, printre oameni. Hrăniţi-vă. Înmulţiţi-vă şi ţineţi minte cuvintele mele:
-Nu jinduiţi la cuibul altora. Apăraţi-l dacă e nevoie. Păstraţi-vă graiul şi penele!
Grăbiţi-vă, înainte ca Porţile Cerului să se închidă iarăşi!
Cum au auzit porunca Împăratului, păsările de tot neamul, fiecare cu cântecul ei în cioc, şi-au luat rămas bun de la Împărat. Apoi au pornit spre Pământ, într-un alai cum nu s-a mai văzut.
Zburând zile şi nopţi peste mări şi ţări, s-au împrăştiat în cele patru zări, cuprinzând Târâmul dintre Soare-Răsare şi Soare-Apune.
De atunci şi până în zilele noastre, Împăratul văzând că poruncile lui au fost ascultate, nu a mai închis cântecele păsărilor. Ele au fost dăruite altor urmaşi, lăsându-ne şi nouă bucuria de a le asculta.
Pădurile freamătă. Zăvoaiele îşi leagănă ierburile înalte. Luncile îşi îneacă sălciile în undele străvezii ale apelor.
Câmpiile tremură sub săgeata zborului, Omul îşi descreţeşte fruntea lăsând libertate gândului, mulţumit că i s-a adus bucuria şi pacea în suflet, pe care le aştepta de atâta vreme.







 Rețetă #7 - Cifteluțe din ciuperci










Niciun comentariu: