marți, 17 ianuarie 2017

ziua #6

Vine o poveste... de departe vine...

Suflete curate
de Maria Tirenescu

Într-un sătuc de munte, trăia de mult, tare de mult, o femeie cu cei doi copii ai ei: Florica şi Mugurel. Copiii erau cuminţi şi îşi ajutau, după puterile lor, mama, în special după ce rămăseseră fără tată.
Într-o zi, copiii plecaseră după vreascuri. Femeia roboti prin gospodărie şi, văzând că se însera şi copiii nu se întorseseră acasă, începu să plângă. Îşi făcea griji, reproşuri, dar nu ştia unde să îi caute. Se lăsase noaptea şi în pădure erau animale…
În acest timp, cei doi copii, care se îndepărtaseră prea mult de casă, erau primiţi de un bătrân care îşi ducea sigur zilele care îi mai rămăseseră. Pentru că i se terminaseră lemnele, copiii i-au dat ceea ce au adunat, iar bătrânul i-a omenit cu ceea ce a putut: o bucată de mămăligă şi câte o cană de lapte de capră. Le-a aşternut un loc de dormit şi le-a promis că îi zori le va arăta drumul spre casa lor.
Dimineaţă, copiii au plecat. Mugurel era foarte atent să nu piardă sticluţa cu lacrimă de vie pe care i-o dăduse moşneagul. Ştia că în sticluţă e un leac pentru toate durerile oamenilor.
Se străduiau să ţină seamă de indicaţiile moşului, dar admirând copacii falnici, floricelele care creşteau în pădure, s-au abătut puţin de la drumul drept. I-a prins seara, dar nu ajunseseră acasă. Au avut noroc şi de data asta. Au văzut lumină în departare şi s-au gândit că vor găsi un adăpost pentru noapte.
De data asta, au ajuns la o căsuţă în care locuia o bătrână siungură. În schimbul lemnelor pe care Mugurel le-a dat, femeia i-a omenit cu câte un ou proaspăt şi o bucată de mălai copt, care încă era cald. Peste noapte, au rămas la bătrână.
Când se ivi soarele, femeia i-a îndrumat spre casa lor şi le-a dat o punguliţă pe care i-a sfătuit să nu o deschidă pâna acasă. Copiii mulţumiseră şi Mugurel puse punguliţa lângă sticluţă.
Copiii mergeau cu grijă, dar nu recunoşteau drumul spre casă. Obosiseră, dar tocmai atunci fetiţa văzu o pasăre care zbura agitată. Era când pe pământ, când se oprea şi ciripea pe o crenguţă de copac.
Florica spuse:
- Mugurel, pasărea asta vrea să ne spună ceva.
- Ai dreptate. Să fim mai atenţi!
Copiii cercetară cu atenţie locul în care se oprea pasărea. În iarbă erau doi pui. Încă nu le crescuseră penele. De teamă, nu scoteau nici un sunet.
- Cred că au căzut din cuib, spuse Florica.
- Să vedem unde e cuibul!
- Nu se vede nici un cuib. Poate l-a luat vântul.
- Hai să facem noi un cuib şi să aşezăm puii în el! Vezi, Florico, pasărea s-a mai liniştit.
Cei doi copii au adunat crenguţe, iabă, frunze şi au făcut un fel de coşuleţ. Apoi, Mugurel s-a urcat în copacul în care aştepta pasărea. Aşeză cuibul şi se întoarse să ducă puii. Când puii erau în siguranţă, pasărea s-a apropiat de copii şi le-a vorbit cu glas omenesc:
- Văd că sunteţi copii cu suflet bun. Vă mulţumesc şi vreau să vă fac şi eu un bine! Ce-aţi vrea să vă dau?
- Noi suntem obişnuiţi să ne purtăm frumos cu toate fiinţele şi plantele de pe Pământ. Avem, totuşi o problemă. Ne-am rătăcit şi nu ştim cum să ajungem acasă, unde mama noastră cred că plânge de două zile, de când nu ne-a mai văzut.
- Aveţi dreptate. Vă dau o crenguţă din copacul în care mi-aţi dus puii. E o crenguţă vrăjită. Ea vă va spune pe unde trebuie să mergeţi. Să o ascultaţi ca pe cel mai bun prieten al vostru!
- Îţi mulţumim din inimă, dragă pasăre! Fără tine, cine ştie cât am fi umblat aiurea?
Copiii au ascultat sfatul crenguţei şi în scurt timp au ajuns acasă. O găsiră pe mama lor plângând. Îmbătrânise şi vedea foarte rău.
- Mamă, nu ne mai cunoşti? Suntem noi, Florica şi Mugurel! Am venit acasă!
- Dragii mei, nu vă mai văd. Bine aţi venit! Nu vreau să vă supăr, dar eu nu mai pot să lucrez, nu mai văd.
Nuieluşa începu să tremure. Mugurel îşi apropie de ea urechea. Află astfel ce trebuie să facă. Scoase din buzunar sticluţa primită de la bătrân şi-i spuse mamei să-şi umezească ochii cu lacrimă de viţă. În câteva clipe, mamei îi reveni vederea. Apoi, băiatul desfăcu săculeţul primit de la bătrână. De acolo, scoase câteva seminţe de fructe, le umezi cu apă proaspăta şi le aşeză pe o farfurie. În câteva minute, pe masă se afla o pâine care aburea şi un castron cu mâncare de fasole. Au mâncat cu toţii şi apoi s-au aşezat pe prispă şi i-au povestit mamei lor toate peripeţiile prin care au trecut.
Cei doi copii au crescut, dar nu au uitat niciodată să fie buni cu cei din jurul lor.
































Niciun comentariu: